joi, 21 octombrie 2010

Povestea Sarei VI

Sara stă ghemuită pe pervaz, cu capul cuprins de căuşul palmelor zdruncinându-se din când în când. Supărarea din sufletul ei se simte parcă în aerul camerei înmiresmat de notele de vanilie ale lumânării parfumate din colţul camerei. Gândurile îi zboară în neanturi nedesluşite câteodată chiar şi pentru ea. Se gândea la tot ceea ce făcuse greşit pe parcursul vieţii şi constată că nu puţine au fost momentele acestea, însă acum nu ştia cu ce a greşit atât de tare astfel încât să merite atâta tăcere din partea lui. Pentru o clipă parcă nici nu mai conta, între atâtea dezamăgiri din viaţa ei, însă inevitabil rămase cu un gol în stomac, un gol atât de mare, încât nu putea fi umplut decât de vorbele lui, vorbele lui de altădată, vorbe bine ticluite, vorbe învăluite în mătasea misterului ţesute fir cu fir, zi după zi în ultimele luni. Deschise jurnalul, îl răsfoi, iar şi iar, preţ de câteva ceasuri bune. Nu mai înţelegea nimic, nu înţelegea de unde această tăcere, poate că nici nu era de înţeles, poate că nu era nimic, pentru o clipă se gândi că păţise ceva şi că asta era motivul pentru care nu îi mai răspunsese şi nu o mai vizita aproape seară de seară ca în ultimele luni. Gândul acesta o cutremură de-a dreptul, căci nu avea cum să afle dacă se întâmplase într-adevăr ceva aşa că prefera să creadă că dintr-un motiv anume, numai de el ştiut s-a supărat şi a fugit din viaţa ei la fel de repede cum a şi intrat. Golul din stomac nu avea să treacă, ar fi avut nevoie doar de câteva cuvinte din partea lui, doar câteva şi atunci totul ar fi fost bine. A simţit că avea să se întâmple asta, în adâncul sufletului ei a ştiut, poate chiar de mult timp, însă n-a vrut să renunţe la sentimentul aparte pe care-l avea la fiecare mesaj de la el. Dintr-o dată se simţi atât de goală, atât de părăsită încât parcă nici inima nu-i mai bătea în anumite momente, se oprea în loc pentru o clipă, ca apoi s-o ia de la capăt, pe acelaşi drum, bătut de atâtea ori. Pentru o clipă se gândi la Alexandru, la dragostea ce i-o purtase atâţia ani însă recunoscu ca pentru sine, că la nivelul cuvintelor nu mai avusese parte de o asemenea experienţă, atât de plăcută... pentru prima dată în conversaţiile cu cel care-i scria în jurnal se simţea ascultată şi înţeleasă şi pentru asta îi mulţumea în gând. Nimeni, absolut nimeni nu mai reuşise asta, nici măcar Alexandru. Intr-o clipă îi trecu prin gând că în scrisoarea lui ar putea găsi exact asta, ce-i lipsea în acest moment. Se îndreptă către birou, deschise sertarul, lua scrisoarea, o foi între degete pentru câteva clipe, apoi o luă şi o puse deasupra lumânării şi o privi cum se transformă-n scrum. Nu mai conta pentru ea ce-i scrisese, puteau fi o mie de scuze înşiruite ticluit pe hârtie, oricum nu ar fi atins nivelul cu care se obişnuise în ultima vreme. Îşi şterse lacrimile cu dosul palmei şi se îndreptă către baie, dădu drumul la apă în cadă. Se dezbrăcă cu mişcări uşoare, hainele căzură pe gresia rece, avea un trup de copilă, un trup atât de alb şi de plăpând ca şi sufletul ei, părul negru îi cădea pe umeri, acoperindu-i sânii mici rotunzi. Se cufundă în apa caldă, închise ochii şi se gândi la toată viaţa ei, la faptul că nu a mai pictat de ani de zile, la vioara care poate acum i-ar fi fost aliată în suferinţă dacă ar fi ştiut s-o strunească, la copilăria cu iz de basm, la povestile bunicii, la Alexandru, la plimbările pe malul mării în miez de noapte, la fiorul pe carl simţise când îi răspunsese jurnalul, crezând că e ceva magic, la figura nedesluşită a celui care-i intrase pe fereastră şi totodată în viaţă, la cuvintele înşiruite în paginile galbene scorojite ale jurnalului, atâtea cuvinte, atâtea trăiri, atâtea drame... atât de multe! Apa deveni roşie, atât de roşie, ca fluturii ce-i dansau acum pe pleoape, braţele i se lăsară în jos, capul într-o parte. Atât de multe în gândurile ei, işi aduse aminte că ar fi vrut să fie sirenă, să-nnoate pe fundul oceanului, între valuri inspumate, să pătrundă în apa rece, atât de rece, îi apăru în minte imaginea ei în cadă, în apa roşie, atât de roşie şi ea inertă, cu părul negru plitind deasupra apei. Totul se întunecă pentru o clipă, o cuprinse o răcoare, până în suflet apoi deschise ochii, se uită în jurul ei... apa era limpede, atât de limpede şi de clară... se ridică în picioare păşi lângă cadă, pe trupul ei zvelt se scurgeau picăturile de apă, atât de multe şi atât de dese ca şi lacrimile ei, trupul îi strălucea în lumina nenumăratelor lumânari ce erau aprinse în baie, ca si lacrimile ei scăldate de lumina lunii.

vineri, 15 octombrie 2010

Adio vorbelor!

Sursa imaginii: http://jadore.xcc.ro

Supărarea-mi cruntă îmi sfredeleşte-n suflet. Nu mai sunt nimic din ce-aş fi vrut să fiu. Neantul mă-mpresoară din toate părţile iar aerul jilav îmi pătrunde-n nările însetate. E negru pretutindeni şi gol, la fel de gol ca-n sufletul meu. Întunericul se ridică la fel ca aburul de la picioarele mele, şi se ridică, şi se ridică... până-mi pătrunde-n gânduri. Nimic în gândurile mele acum, doar negru absolut ridicat la rang celest. Lacrimi limpezi brăzdează obrazu-mi crud şi lasă urme adânci ale trecerii lor, însă nu pe obraz ci-n suflet. Acelaşi suflet mucegăit şi scrijelit de altă dată, acelaşi... care nu mai strigă acum după ajutor ci rămâne tăcut, în umbră ca urma unui suflet plăpând de altădată, acelaşi...rănile sunt noi! Bărbia-mi tremură, de aceleaşi vorbe mute ce se lovesc de pereţii negri ai neantului şi se-ntorc ca un ecou, un ecou necunoscut căci parcă nu sunt vorbele mele. Nu le mai vreau, nu le mai recunosc... nici în cuvinte nu mă mai regăsesc! Nici măcar ele nu mă mai vor, nici măcar ele nu mă mai ajută. Poate că e mai bine dacă fug de ele, să le las în urmă ca fărâmă de vorbă mută ce nu-şi poate striga frustrarea... Poate că da... căci le văd cum mă privesc cu ochi aprigi şi cum vor să se întoarcă toate împotriva mea! Ce le-am făcut, numai bine... le-am ordonat frumos şi înşiruit cu tâlc pe hârtie, le-am dat viată de multe ori, le-am făcut să traiască alături de mine, şi de Sara şi bucurii dar şi tristeţi şi neîmpliniri... le-am lăsat să vorbească de multe ori în locul meu, le-am adunat de prin cărţi fermecate şi din poveştile bunicii mele, le-am rostit cu patos de multe ori, alteori cu bucurie, alteori şoptit în barbă printre lacrimi. Acum nu le mai vreau, nu mai vreau să le rostesc şi nici să le scriu. Duhul neantului îmi şopteşte-n ureche : ‘’Lasă-le să moară, să sufere... căci ele nu te mai vor, tu de ce le-ai mai vrea ? Te mai regăseşti în ele şi alături de ele ?‘’. Răspunsul meu rămase mut, căci nu mă mai regăseam în vorbe, nici în cele cu iz de basm, nici în rime sau muzicalitatea lor aparte. Voi rămâne mută până când vorbele îmi vor fi din nou aliate iar neantul se va disipa făcând loc în urma lui soarelui să zâmbească dintre nori sau lunii să-mi trimită razele ei plăpânde pe obrazu-mi iar lacrimile mele să pară din nou diamante... Adio !

joi, 7 octombrie 2010

Povestea Sarei V

Discuţiile Sarei cu persoana misterioasă care-i scria în jurnal continuară preţ de câteva luni bune. Deja ajunsese la stadiul la care nu mai simţea nici un disconfort în a se confesa şi a-şi expune sentimentele, lucru pe care nu-l mai făcuse până atunci niciodată. Zilele din viaţa ei parcă treceau mai repede de când avea o persoană cu care putea sta de vorbă atât de multe lucruri, pentru prima oară se simţea ascultată, parcă tot ceea ce scria avea acum un glas aparte, glas care se lovea de pereţii încăperii şi se întorcea înapoi sub forma unui ecou care desluşea zbuciumul ascuns în sufletul ei plăpând. De la un timp simţea nevoia sa-i raspundă strict la ceea ce el doar ce scrisese în jurnalul ei fără a se mai ascunde în spatele cuvintelor bine ticluite şi a poveştilor feerice. În mintea ei se conturase deja o imagine a celui care seară de seară îi scria în jurnal atât cât putuse ea să desluşească, cu mintea ei de copilă încă. Pentru ea era clar că era cineva cu experienţă de viaţă, mai în vârstă, poate chiar cu mult decât ea, desluşise asta din atitudinea protectoare pe care o avea faţă de ea, din multele lucruri pe care le învăţase în acest timp de la el, lucruri la care nu se mai gândise până atunci, din răbdarea cu care revenea zi după zi citind şi răspunzând. De multe ori de-a lungul acestor discuţii purtate în jurnal îl provocase în diverse feluri, însă avea un talent de-a dreptul magic de a răspunde, de a se eschiva şi de a duce discuţia într-un alt sens protejând-o parcă. Şi lui ca şi ei, îi placeau oamenii, în toată diversitatea lor, cu caracterele lor diferite, cu mimica lor diferita de la persoană la persoană şi de la clipă la clipă la aceeaşi persoană, cu gestica aparte a fiecăruia, unii poate mai rezervaţi, alţii mai exuberanţi şi exaltaţi. Se gândi preţ de câteva clipe la oameni în general şi îşi dădu seama că mulţi o dezamăgiseră de-a lungul timpului, pentru că nu ştiau s-asculte, pentru că n-o priveau în ochi când vorbeau cu ea, pentru că îi trădaseră încrederea, pentru că o minţiseră. Imediat după despărţirea ei de Alexandru, avusese o perioadă în care nu mai avea încredere în oameni datorată experienţelor mai puţin placute din trecut însă ulterior realizase faptul că datorită unor oameni care reuşiseră s-o rănească nu putea să-i includă pe toţi în aceeaşi categorie pentru că asta ar fi însemnat să nege exact acea diversitate pe care o aprecia la fiecare om în parte, deosebit doar prin felul lui de-a fi.

Se gândea de multe ori că i-ar plăcea să-l întâlnească pe cel care-i scria în jurnal indiferent dacă el ar fi fost tânăr sau trecut de tinereţe, gras sau slab, urât sau frumos, important pentru ea era faptul că găsise în sfârşit pe cineva cu care putea să vorbească, chiar dacă doar în scris şi de la care putea învăţa multe. Deja de-a lungul acestor luni, învăţase să aibă răbdare, căci până atunci mergea pe premisa “Totul trebuie să aibă loc în momentul asta”, învăţase să răspundă mult mai scurt şi fără a se ascunde în spatele cuvintelor măreţe, învaţase să asculte fără a da vreun sfat apoi şi mai presus de toate că orice problemă are o soluţie ce trebuie găsită, fie că este una uşoară sau nu.

Se simţea acum mult mai sigură pe ea, începuse să iasă din casă şi nu mai plânsese după Alexandru de ceva timp. Îşi revenise, în fiecare zi când se trezea soarele parcă strălucea mai tare în înaltul cerului şi chiar dacă se întâmpla să plouă, nu mai era melancolică aşa ca altă dată... până-ntr-o zi când gasi în poştă o scrisoare, recunoscu scrisul imediat, era de la Alexandru. Întreaga lume se prabuşi din nou în jurul ei!

Avertisment

Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor. Prin urmare, toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Preluarea integrala sau partiala si publicarea lor fara acordul autorului este interzisa. Punerea la dispozitia publicului, inclusiv prin internet sau prin alte retele de calculatoare, fara consimtamantul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricantilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, intra sub incidenta art. 139, indice 8 si constituie infractiune.