miercuri, 3 noiembrie 2010

Povestea Sarei VII

Trecuse aproape o lună de când jurnalul nu-i mai răspunsese. Chiar şi acum avea acelaşi gol în stomac, la fel ca şi în ziua în care realizase că se întâmplase ceva şi că acesta nu avea să-i mai răspundă. Îşi dăduse seama că nu ştia nimic despre cel care până nu de mult scria aproape seară de seară în jurnalul ei. Reuşise doar să desluşească din cele câteva rânduri în care îi răspundea el zilnic faptul că avea un caracter cu totul aparte, deosebit faţă de toţi cei pe care îi intâlnise până în acel moment. Încă mai plângea noaptea târziu doar la gândul că pierduse ceva cu totul aparte, ceva ce îi lipsea de foarte mult timp, ceva ce nu mai găsise până atunci la nici o persoană pe care o întâlnise. Se gândise de mai multe ori, poate chiar de zeci de ori la faptul că ar fi putut fi o persoană cunoscută, deşi îi venea greu să creadă lucrul ăsta, căci dacă ar fi întâlnit o astfel de persoană, nu ar fi trecut neobservată prin viaţa ei. Îşi dăduse seama că greşise poate faţă de el atunci când într-o seară îi spusese faptul că ştia că nu printr-o minune jurnalul îi răspundea seară de seară şi că i-ar face mare plăcere să-l întâlnească. Când îi scrisese lucrul ăsta îşi urmase doar instinctul de moment, fără să se gândească la consecinţe sau la ceea ce ar fi însemnat lucrul ăsta pentru el. Poate că greşise, însă îşi dorea atât de mult să întâlnească persoana care pentru prima oară în viaţă, o făcuse să se simtă specială şi asta doar prin nişte cuvinte bine alese.

În mintea ei se derulase de atâtea ori cum avea să decurgă întâlnirea cu el, totul atât de clar şi atât de detaliat de parcă chiar se întâmplase cu adevărat la un moment dat. Totul s-ar fi petrecut într-o seară de noiembrie, când ar fi trebuit să se întâlnească la o cafea pe o stradă lăturalnică a oraşului. Ea ar fi ajuns acolo prima, ar fi aruncat o privire înăuntru şi nu ar fi avut nici o tresărire privindu-i pe rând pe cei din interior şi astfel ar fi rămas să aştepte afară. Frigul i-ar fi pătruns în oase, aşteptarea ar fi fost cruntă, însă la un moment dat ar fi auzit paşi pe alee şi ar fi vazut o siluetă neagră, ca cea din noaptea când îl zărise pentru prima oară, apropiindu-se de ea. Inima i-ar fi bătut atât de tare şi ar fi avut atât de mulţi fluturi în stomac, iar când el s-ar fi apropiat n-ar fi fost nevoie de mai mult de o privire ca să ştie că el este. El ar fi îmbrăţişat-o atât de tare şi cu atâta căldură, ca cea din vorbele lui aşternute pe hârtie zi după zi. Ar fi intrat împreună de mână, ar fi stat de vorbă ore la rând, ar fi râs ca doi copii şi ar fi discutat atât de multe de parcă s-ar fi cunoscut de o viaţă întreagă. Şi apoi, când să plece, ea l-ar fi întrebat dacă nu vrea să meargă cu ea şi s-ar fi urcat amândoi în maşină şi ar fi mers, ar fi râs preţ de alte ore bune, ar fi ascultat muzică, aceeaşi muzică care răsuna în urechile ei în fiecare seară când se gândea la el. Afară ar fi început să ninigă cu fulgi mari ce s-ar fi aşezat rând pe rând pe şosea şi pe brazii ce înconjurau şoseaua şi ei ar fi încercat să-i numere...unu, doi... sute, multe sute... şi s-ar fi încurcat şi ar fi râs din nou ca doi copii şi până să-şi dea seama cât de mult merseseră şi cât de mult vorbiseră vrute şi nevrute, să fi ajuns într-o zonă magnifică de munte, înconjuraţi de zăpadă... şi ar fi oprit la o cabană şi s-ar fi tăvălit amândoi prin zăpadă până le-ar fi îngheţat buricele degetelor şi apoi, zgribuliţi ar fi urcat scările întortocheate din cabană, îmbătându-se cu mirosul de lemn nou ce-i însoţea la tot pasul. Ar fi ajuns în cameră, vâlvătaia focului din şemineu ar fi luminat difuz camera mare şi atunci el ar fi strâns-o în braţe, ar fi apropiat-o de el şi i-ar fi atins uşor buzele, prima oară doar cu buricele degetelor, într-o unduire fină pe întreg conturul buzelor ei însetate, apoi încet şi-ar fi apropiat buzele lui moi şi umede de ale ei şi ar fi sărutat-o iar şi iar. Ea s-ar fi lăsat purtată ca pe aripi de vis, mâna lui ar fi alunecat pe pieptul ei, desfăcându-i cu mişcări uşoare fiecare nasture de la cămaşă, până la ultimul, şi apoi ea şi-ar fi lăsat mâinile moi, cămaşa i-ar fi căzut pe jos dezmierdându-i pentru o clipă umerii goi. El ar fi sărutat-o pe gât iar şi iar şi ar fi mângâiat-o cu mâinile lui mari, ar fi muşcat-o uşor de ureche şi i-ar fi şoptit ceva numai de ei ştiut iar toata noaptea ar fi fost numai a lor, fără resentimente, fără alte gânduri ci doar simpla fericire de a se bucura unul de altul pentru doar câteva ore. Apo el ar fi ţinut-o în braţe tot restul nopţii, fără să mai conteze că a doua zi poate nu aveau să mai fie împreună, dar vor rămâne în suflet cu sentimentul că pentru prima oară în viaţă au făcut exact ceea ce au simţit, fără să se gândească la o altă zi şi fără să-şi ştie unul altuia numele.

Pentru Sara devenise foarte clar în mintea ei faptul că cel mai important lucru în momentul acela pentru ea era o clipă petrecută alături de el decât o viaţă în care să sufere de lipsa unei clipe perfecte. Închise ochii şi se gândi o clipă dacă el ar şti toate lucrurile acestea, dacă s-ar fi schimbat ceva. Se hotărî să scrie tot ce-şi imaginase ea în jurnal, după ce scrise se întinse pe pat şi adormi cu gândul că poate va citi şi poate va răspunde.

6 comentarii:

Tlaloc spunea...

Nu de mult, Tlaloc luase de mana o fata... a fost frumos nu a tinut... a fost ca in aceasta poveste, doua suflete s-au intalnit si s-au iubit, poate un suflet ar fi vrut sa tina mai mult... Tlaloc e zeu... cu toate ca o iubise, acea forma de iubire care tine putin dar extrem de intens... legatura lor nu a tinut mult... la trecerea dintre ani el era singur...munte... cabana...

Otilia spunea...

Imi pare rau pentru tine Tlaloc... povestea Sarei e un pic mai complicata, s-a indragostit de o iluzie, de niste cuvinte bine asternute... acum asteapta iar asteptarea este crunta, povestea ei se va incheia bine... a mea, mai putin, dar ramane amintirea!

gabi spunea...

Poeziile sunt deja postate la mine pe site.

Gaby

Apropos, crezi ca o iluzie, daca intr-adevar crezi in ea, poate deveni realitate?

Otilia spunea...

Gabi,
Trebuie sa recunosc ca m-am pierdut in blogul tau. Am gasit niste poezii la categorii acolo, insa am niste nelamuriri, postarile sunt scrise de Shaman, la comentariu imi raspunde Andera Y, iar tu imi scrii ca Gabi... m-ai pierdut!
Referitor la intrebarea ta, nu cred ca o iluzie poate deveni realitae, e un joc foarte periculos al mintii, sa crezi cu adevarat in ceva ce stii ca nu e acolo, in speranta de a se adeveri sau de a deveni real, palpabil. Cel mai bine e sa o lasi la stadiu de iluzie!

shaman spunea...

Deci..Ma numesc Gabi, dar de acum incolo o sa semnez cu Shaman. Scuze pentru confuzia creata. Si Andera imi raspundea mie, nu tie.:)
Ca sa ma revansez, iti scriu o strofa.OK?
Mireasa divina cu ochii de roua
Ce zeu te-a adus pe pamant si in gand?
Ce vraja ascunsa te-mparte in doua
Sa fii si zeita si omul de rand?

Otilia spunea...

Iti multumesc pentru lamuriri si pentru versuri, promit ca am sa te citesc...

Avertisment

Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor. Prin urmare, toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Preluarea integrala sau partiala si publicarea lor fara acordul autorului este interzisa. Punerea la dispozitia publicului, inclusiv prin internet sau prin alte retele de calculatoare, fara consimtamantul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricantilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, intra sub incidenta art. 139, indice 8 si constituie infractiune.

In gura presei