Povestea Sarei VIII

Au trecut zile și nopţi la rând ȋn care jurnalul nu-i mai răspunsese, nopţi ȋntregi ȋn care nu ȋi putea sta gândul decât la el, imaginea aceea fantomatică, silueta aceea neagră pe care o zărise ȋn noaptea aceea printre gene. Era incredibil cât de mult pătrunsese ȋn sufletul ei, cât de mult pot ȋnsemna câteva cuvinte bine alese, ȋncurajările din fiecare rând, cat de multe reușea să ȋnţeleagă din cuvintele ei strălucitoare aparent ȋnșiruite fără sens. Răsfoi din nou jurnalul și găsi din nou aceleași pagini albe, același gol pe care ȋl simţea de fiecare dată până ȋn fundul oaselor când regăsea doar neantul de pagini albe dincolo de vorbele ei ȋnșiruite cu patos. Era sigură de faptul că el citise, că parcursese paginile ȋn care ea ȋși pusese toate dorinţele pe hârtie, descriind ȋn amănunt desfătarea trupurilor ȋn lumina difuză a șemineului la fel cum era sigură că  recitise poate rândurile cu sărutări fierbinţi și șoapte, rânduri cu care ȋl delectase și ȋn alte seri, lâsându-I ȋntre paginile albe imagini amănunţite a unor nopţi calde de vară cu nisipul lipit de picioare, a  unor trupuri fierbinţi desfătate de apa sărată a mării sau doar de faianţa rece din baie și de sunetul necontenit al dușului sau doar descrierea unor locuri banale a căror esenţă devenea doar o șoaptă la ureche, o privire anume sau un zâmbet.

Scria ȋn continuare, ȋn fiecare seară aproape și de fiecare dată cand termina simţea același gol ȋn stomac, același sentiment al gândurilor trimise ȋn neant. Şi ȋnainte scria ȋn fiecare seară, umplea aceleași pagini albe, dar ȋn momentul ȋn care jurnalul ȋi răspunsese, totul se schimbase căci pentru prima dată tot ceea ce scria ajungea să fie citit și dincolo de asta, era și ȋnţeles  ȋn cele mai adânci sensuri. Cu toate că trecuse timpul, nimic nu se schimbase, aceleași lacrimi se rostogoleau pe obrajii ei aproape ȋn fiecare seară când din nou scria și știa că nu va mai primi vreodată răspuns, același gol ȋn stomac care nu ar fi putut fi umplut decât de vorbele lui atât de bine ticluite. Ȋnchise ochii pentru o clipă, auzea fâșâitul perdelei umflate de vânt, simţi cum niște mâini ȋi mângâie părul, un obraz lipit de obrazul ei, aceleași șoapte cu glas stins, aceleași degete de ceară urmărindu-i conturul buzelor, aceeași mireasmă de brad ȋi sfredeli nările  doar ca să deschidă ochii și să ȋntâlnească aceleași pagini albe, același gol ȋn stomac, același iz de gânduri negre dându-i târcoale neȋncetat…

Regasiti si partea I partea 2 partea 3 partea 4 partea 5 partea 6 partea 7

N-a mai ramas nimic

Odată, nu demult, ȋn alte vremuri parcă, obișnuiam să zâmbesc, să râd ȋn hohote uneori la orice lucru simplu, să ȋmi las faţa mângâiată de adierile de vânt și să tresar  la chicotitul vesel de copil… Acum a rămas doar grimasa absurdă a unui chip de lut, fără trăsături anume ci doar cu durerea ȋntipărită ȋn fiecare rid, ȋncununată de lipsa licăririi din ochii mei de altă dată și poate o urmă mucegăită  a unui zâmbet din colţul gurii, ca o amintire hâdă a unui rânjet păgân. Crezi c-o sa mai pot râde vreodată? Te-nșeli amarnic… la fel cum n-ai crezut vreodată că voi picta chipul tău zambind doar din roșeaţa venelor muiate ȋn lacrimi amare! Ȋl voi picta ȋn pământul umed ce-mi va servi drept pânză iar când vor crește buruieni ȋn loc de flori pe chipul tău, grădina-mi va servi atunci doar pentru a-mi fi veșnic cavou. Numai acum, ȋn primăvara asta, ce va să vină poate și la mine, vor răsări ȋn pâlcuri, cale albe, la fel de albe ca roșeaţa buzelor mele ȋmpietrite, apoi lăcrămioare multe, mii… din miile de lacrimi vărsate ȋn zadar și cand va răsări ȋn mijloc un singur trandafir cu o petală albă ca pielea mea lividă și restul roșii, la fel de roșii parcă, cum au fost  buzele mele odată, pe vremea ceea când ȋncă mai cătau să te sărute… abia atunci vei ști, că din tot ce-a fost vreodată, din tot ce-ai vrut să știi, n-a mai rămas nimic ci doar cenușa albă, a unui trup de lut ce ȋncă râde absurd cu același râs păgân.